(dintr-o serie noua: tips)
O fraza, o propozitie, o intrebare care incepe cu „nu”, te interzice. In toate sensurile.
Exemplu. „Nu iti este dor sa reintri in presa?” Intrebarea asta, care mi s-a pus destul de des in ultimii vreo 10 ani, incepe cu NU! Intrebarea este mai curand retorica, iar raspunsul inclus. La pachet, cu intrebarea. Cei care intreaba, stiu raspunsul. Este la randul lui cuprins intr-un sir de alte intrebari. Adica: “Tu ce mama dracu’ mai faci? Ai disparut? Ma uit la tine acu’, daca tot ne-am intalnit si nu-mi vine a crede. Chiar mai existi? Da, stiu, poate te-ai intoarce tu in presa da’ nu o vei face. Si ce daca ti-ar fi dor? Ciudat… dar de fapt cu ce te mai ocupi? (Nu ca m-ar interesa, dar asa se face, sa intreb…)”
E greu sa raspunzi la o intrebare pur retorica. La una pentru care raspunsul este atat de cunoscut celui care o pune, ca nici macar nu mai merita sa fie formulat. La o intrebare care incepe cu un „nu” atat de convins. O intrebare retorica este prin ea insasi de neclintit.
Ma simt uneori tentat sa ma lansez intr-o dizertatie, care sa explice ca: si acum ma simt bine, mai scriu, dar altfel, cand pentru mine, cand pentru clienti, ba un continut de web, ba un comunicat sau profil de companie, ba un post pe blog, important este sa fiu multumit de ceea ce fac.
Si apoi, daca tac, observ ca interlocutorul nici macar nu s-a prins. N-a inteles ca de fapt am tacut. Pentru ca de mult nu ma mai asculta. Raspunsul il “stia” si nu avea sens sa piarda timpul si sa-si oboseasca neuronii ascultand, macar pasiv daca nu si activ.
Imi dau seama ca intrebarea ar fi avut o nuanta diferita, daca pur si simplu ar fi fost taiat acel „nu”. Cu totul altfel ar fi sunat: „Iti este dor sa reintri in presa?”. Cine vrea cu adevarat sa comunice si nu doar sa-si intareasca propriile convingeri, acela care doreste sa obtina un raspuns si sa inchege un dialog, sa afle si ce crede, ce gandeste altul, acela va pune cat mai putine intrebari retorice. Va construi fraze in care de la (bun) inceput vor lipsi cele doua litere: „nu”.
Da, ar fi trebuit sa ma prind de la inceput. Ca un „nu” atat de bine proptit la inceput de fraza este mai mult decat o negare. Este acea afirmare a propriei persoane, a propriilor convingeri, care ii interzice pe ceilalti, doar ca sa isi reclame propria identitate. Altfel spus:
Nu-i asa, ca asa este?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu