Vai, ce energie joasa!

(post refacut - reinspirat si rescris, dupa niste recente schimburi de idei... )

Avem si folosim expresii atat de puternic inradacinate, incat nu le mai observam absurdul!  Si sunt absurde, rau de tot.
Sau – ma rog! – bine de tot!
Si daca ar fi doar atat, inca nu ar fi mare lucru. Ar fi de ras, nu de plans. Dar aceste vorbe au si o incarcatura de negativitate, ce se duce si se ancoreaza zdravan in subconstient, ori de cate ori le folosim...
Hai, sa vedem...
Cateodata ne bate un gand sa ... (Hopa! Ne bate? Cum? Cu parul, cu pumnii? Si cat de tare ne doare??)
Dar nu doar gandul... mai este si soarele care ne bate... Ba uneori, chiar si in cap! (Ca de mangaiat , te mangaie doar primavara si – hai, bine! – poate si toamna, printre nori. Dar vara... parca il si vad pe domnul Soare, cu lant gros de gat si ochelari de soare, desigur, cum ne lasa cu vanatai, coaste rupte si capul spart!)
Te doare capul, ce faza tare! (Vedeti de unde au rasarit prin lume atatea migrene? Cum vezi o faza tare – hop! – ti-a si sarit  una in cap.)
Ce sa ne mai controlam ce spunem si sa ne mai gandim si la reformulari... Ca doar avem atatea pe cap, de nu ne mai vedem capul, de treaba! (Oare poti ajunge si la oftalmolog, din cauza asta?)
Sa nu spuneti apoi ca deja nu ma vedeti prea bine, de cate am avut de spus! (Imi place rau de tot poanta asta, din urma!)
Ca, uite asa, am eu o boala, sa spun lucrurilor pe nume. (Si nu e singura... )
De exemplu, am vazut recent un bebelush superb. Era mortal, zau! (Hei, dar nici chiar asa... sa te omoare numai ca te uiti la el...)
Desi, poate de aceea, din instinct de conservare si cu gandul ca atacul e cea mai buna aparare, cate o trecatoare se oprea o secunda, il privea si zicea:  Manca-te-ar mama de copil frumos ce esti! (Brrrrrr! Asta probabil ca vine din ancestralul canibalistic al omenirii! Chiar daca vrea sa exprime un sentiment frumos, de admiratie, plus extaz felii sau uns pe paine, ori la cuptor cu verdeata si mar in gura.)
Dar de asta ce ziceti: Te mananc de viu! (Asta da, furie la max.)
Dar dincolo de poftele proprii si personale, sa ne atintim o clipa atentia si la cei pofticiosi sa ne devoreze macar si... selectiv. Mi-a mancat ficatii (Noroc ca se regenereaza celula hepatica!), sau: Imi mananca zilele, mai spunem sau mai auzim...(Si uite asa, ni se tooot scurteaza zilele, fara sa stim de ce...)
Nu ma prea omor eu mult (Doar putin?) cu astfel de analize, dar n-ar strica sa aruncam o privire (Departe, sa nu o mai gasim!) asupra unor cuvinte si expresii, pe care le folosim atat de des.
OK, poate ca nu este cazul sa ma iau atat de in serios si sa cred chiar tot ce am zis aici.
Dar daca...
Daca tot felul de astfel de expresii si cuvinte – si sunt cu mult mai multe decat am ales eu sa reproduc acum – deci, daca toate acestea chiar ne influenteaza viata, in mod inconstient? Daca dincolo de cat ne credem pe noi insine, de fapt chiar suntem si traim ceea ce spunem?

Sa muncim mai mult! Si tot degeaba.

Motto:

„Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.”

(Ion Minulescu – Romanta cheii)

Exceptionala idee! Sa muncim mai mult! Cum pentru ce? Ca sa ne „scoatem”... Unde? Da’ ce, parca asta mai conteaza?

O femeie de exceptie, cu multiple calitati, o prietena pe care odinioara o poreclisem „furnicuta” (sa mai zic si de ce?) a stat anul trecut ”pe bara”, timp de peste 6 luni. Nimeni nu a avut nevoie de ceea ce stie si ceea ce poate ea. A somat, desi a cautat aproape cu disperare locul in care sa poata munci in draci, si nu doar „mai mult”, ca ea oricum face asta doar la superlativ.

In urma cu muuulti ani, pe cand exista o companie in plina expansiune, pe nume Daewoo, am fost si eu invitat la o serie de evenimente, la Seul. Imi amintesc ca in ziua in care am avut ocazia sa ascultam cuvintele inaltatoare ale presedintelui companiei, Kim Woo-Choong, dupa conferinta de presa ne-am imbarcat in autocare, ca sa ne reintoarcem la Hotel.

In chip de insotitor la autocarul in care ma aflam era un tanar corean, de vreo 40 de ani (la ei toti par tineri), simpatic si zambitor pe sub ochelarii cu rama neagra, inginer si sef de sectie de productie la una din multele uzine ale companiei. A tinut sa ne spuna si el ceva, inainte sa lase soferul sa porneasca autocarul: „Va multumesc. Cred ca si pentru domniile voastre, ziaristii, cuvintele domnului presedinte Kim au fost la fel de pline de invataminte ca si pentru noi, angajatii sai! Sunt convins ca de acum veti sti cum puteti sa deveniti si voi bogati, ca domnul Kim!!” Si am plecat. Si nu glumea. Nicio secunda.

La Hotel, m-am apropiat de el. „Esti bogat?” – l-am intrebat eu. „Nu”, a zambit el. „Dar pana acum nu l-ai mai ascultat pe domnul Kim?” – „Ba da!” – „ Si atunci? De ce n-ai invatat de la el? – „Ba am invatat!” – „Dar nu esti bogat, inca. Ce faci ca se devii si tu, ca domnul Kim?” – „Trebuie sa muncesc mai mult!” – „Dar pana acum n-ai muncit?” – „Ba da, am muncit mult. Dar poate ca nu destul de mult.” – „Si daca, dupa cativa ani tot nu vei fi bogat?” – „Inseamna ca tot nu am muncit destul si va trebui sa muncesc si mai mult!”

Nu am mai apucat sa il intalnesc vreodata. As fi fost insa curios sa-l intreb, dupa ce Daewoo a dat faliment si a disparut, daca el a apucat sa munceasca destul de mult si este deja bogat.

De acord cu ideile inaltatoare despre munca, doar ea, singura care poate sa ne izbaveasca. Bun. Si mai departe?  Poti sa muncesti mai mult, sa produci mai mult, dar daca nu vinzi sau vinzi prost sau gestionezi fara cap banii pe care ii obtii dupa ce ai vandut... tot degeaba.

Muncesti mai mult, dar tot degeaba.

Valoarea sta in limba?! De la gatlegau la taskuri asignate

Intr-un interval scurt de timp, am vazut prieteni diferiti revoltandu-se ca limba noastra cea frumoasa este tot mai des impanata cu englezisme – romanizate sau nu –, ca friptura de curcan cu feliute de slanina inainte de a fi bagata la cuptor.

Pe subiect se scriu tomuri. Eu ma voi multumi acum cu doar cateva ganduri. (Fara sa fiu un lingvist – de aceea imi si permit sa nu am un ton prea academic –, am citit si eu cateva biblioteci, mai ales in anii mei tineri cand nu erau calculatoare iar televizorul avea program de doua ore, apoi am si scris, peste zece ani in presa si alti zece pentru presa.)

Cum (le) mai spuneam unora, taskurile pe care ni le asignam in actualele trenduri ne obliga sa fim dedicati intr-un quantum espectorat de actualul fashion de grup restrans si sa dam adesea quit cu determinare la obsolitele noastre tentatii de a mai vorbi customizat pe sleau, romaneste.

Am sa las acum gluma, ca sa fac  o  traducere ceva mai libera a ceea ce-am vrut sa spun. In lingvistica, barbarismul este definit ca un cuvint introdus dintr-o limba straina si care cel mai des nu raspunde unei necesitați reale a vocabularului și in consecinta nici nu este asimilat. (Dupa Wikipedia)...

Distincția dintre barbarism și neologism este neclara. Neologismele incep in general prin a fi barbarisme și trec printr-o faza de adaptare, pana ajung la deplina lor adoptare. Si aceasta, in pofida aparatorilor limbii, care se opun mai mult  sau mai putin vehement. Degeaba tinerii romanisti din secolul nouasprezece (numiti si „puristi”) vroiau sa nu lase frantuzismul cravata sa se infiltreze in limba romana, opunandu-i neoasul gatlegau si tot degeaba in loc de strada propuneau domeniul carutabil... Mai mult, Alexandru Graur preciza odinioara ca o greseala lingvistica, dupa ce este  adoptata de majoritatea vorbitorilor o perioada suficient de lunga, devine in fapt o regula!

Ideea este insa alta: ce anume aduce acum valul puternic de barbarisme de sorginte anglo-americana – de-a dreptul un talaz! – in limba romana?

Sa folosesti argoul de grup  este mai mult decat o „boala” romaneasca. Intr-o carte de exceptie, „Cum sa citesti paginile financiare?” (How to Read the Financial Pages), Michael Brett scrie: „Si lumea banilor, ca multe altele, isi dezvolta... propriul jargon, care, absolut firesc, este de neinteles pentru un om obisnuit... Adeseori, (asemenea grupuri) prefera sa il mentina asa (jargon de neinteles), pentru ca astfel o aura de misticism poate amplifica costul serviciilor pe care le ofera...”

In general si mai ales in limbile anglo-saxone, jargonul de grup se bazeaza pe cuvinte nou inventate, adesea derivate si chiar „trase de par” din alti termeni consacrati. La noi, de baza sunt barbarismele.
Adevarat, adesea jargonul de grup bazat pe barbarisme este creat si din nevoia de a denumi noțiuni noi, pentru care limba inca nu are termeni dedicați. Dar si  mai mult, conform multor specialisti in comunicare, un astfel de jargon apare pentru sustinerea unei stari de apartenenta la un grup, care astfel se delimiteaza de restul lumii.

Se poate mult discuta daca hard-disk poate sau nu fi tradus cu disc dur sau altfel, daca a face banking poate fi spus si altfel... Un lucru este clar: intr-un actual jargon de grup, indiferent de grup, pe langa neologismele (mai) greu de tradus si cele chiar intraductibile, apar si sunt folosite si barbarisme, cu adevarat barbarisme. Adica, acele cuvinte care au un corespondent perfect in limba romana.

Si totusi, suntem adesea tentati sa le folosim, chiar daca le identificam ca atare, ba chiar le respingem, cel putin la nivel formal... Si chiar daca nu apartinem neaparat unuia sau altuia din grupurile carora le apartine un jargon sau altul...

Personal, daca vorbind cu informaticieni (pardon IT-isti!) sau cu manageri (directori? sefi?), ori cu stylisti din fashion, de exemplu, voi folosi adesea cuvinte care sunt clar barbarisme, o voi face numai  ca sa pot fiu considerat „de-ai lor”, ca sa stabilesc si cu aceste categorii canale de comunicare neingradite de... diferente de limbaj.

Altfel...

Refuzul de a muri: De ce s-o asteptam? Daca ne cauta, o sa ne gaseasca mai greu...

Demult cei trei au plecat din aceasta lume. Cu siguranta. Dar au ramas intacti in amintire. Pensionarii de pe munte. Cei care nu vroiau sa isi astepte moartea in pat.

Trei siluete se zaresc undeva departe, in fata. Apoi, dispar dupa creasta. Aha. Deci pe acolo este drumul... Estimez ca este o distanta cam de o jumatate de ora intre noi si ei.

De dimineata am plecat devreme, pe la ora 8, din cabana Suru. Si noi suntem tot trei, cei ce ne-am desprins de grupul nostru. Din cei 11 prieteni, de pe drumul de creasta, vom ajunge probabil primii la Negoiu. Probabil pe la ora 4 dupamiaza. Dar cine sunt oare cei pe care i-am zarit in fata noastra? Ca doar nu am vazut pe nimeni, la masa de dimineata, care sa plece inainte...

Ii ajungem undeva de unde superb se deschide Lacul Avrig, luminand privelistea. Trei figuri zambitoare, oprite in poteca, par sa ne astepte cu seninatate. Noi gafaim consternati. Sunt trei batrani. Ii mai vazusem cu o seara inainte, in sala de mese de la cabana. Eram convinsi ca sunt tot acolo – ce sa caute ei pe creasta? Cine si-ar fi imaginat ca se vor aventura pe un traseu de 7-8 ore? Noi, nu.

Ne dam binete – ca asa se face pe munte – si ne asezam si noi pe o piatra. Intram in vorba. „Ati plecat devreme?” –  „Ehehe... Nu prea devreme, doar pe la 6”, spune unul dintre ei. „Dar pushtiul asta a fost mai incet...”, si arata catre un om cu putinul par ramas in cap albit complet. Privirile noastre intreaba multe. Un raspuns vine de la sine: „Pai, el e cel mai tanar dintre noi. Are doar 63 de ani”. Zambim.

O bucatica de glucoza, fiecare. Si cate o jumatate de lamaie. Ne mai revenim acum si noi, dupa urcusul alert. Ii intreb: „Mergeti de mult pe munte?”. Ei rad. Apoi: „Este prima oara!” – „Suntem trei tineri pensionari si pana acum nu am prea avut timp de munte.” – „Dar ce-am zis? Ce naiba sa facem acasa? Sa asteptam moartea in pat, ca blegii?” – „Pe munte o sa ne gaseasca mai greu! Ca ea ne cauta pe-acasa! Hi,hi,hi.” – „Asa ca ne-am zis: hai mai bine sa facem ce n-am mai facut. Am citit mult, ne-am documentat, ne-am cumparat echipament ca la carte si am plecat...”

Ce sa mai zici?! Ne despartim si o luam inainte, dupa ce ii salutam cu si mai mult respect. Jos, la lac, asteptam si restul grupului nostru sa mancam. S-au intalnit si ei cu tinerii pensionari. Pana sa ne terminam noi masa, cei trei au trecut deja pe langa noi si se angajeaza temeinic, gospodareste, in urcus. Ii ajungem si ii depasim din nou, putin mai tarziu. Dupa ce trecem de Shaua Scara ne angajam in coborashul (parca fara) final spre cabana Negoiu.

Pe seara, in sala de mese, dupa ce deja terminasem ciorba, cine intra in cabana cu zambete pana la urechi? Nici atunci, cu multi ani in urma, cand eu inca mai eram la liceu, nu as fi putut spune ca sunt trei batrani...

Conexiunea din era fara net. Putem sa ne amintim.

John, irlandezul, se ridica de la masa. Fara o alta vorba. Nimeni nu stie unde s-a dus. Se intoarce dupa vreo zece minute, cu o figura nedumerita, perplexa, ametita (mai ametita decat la masa, cu paharul in mana). Rumoarea dialogurilor incrucisate se intrerupe.

(Dialog in engleza, tradus aproximativ, acum.) „Ce e John? Ce s-a intamplat?” Raspuns funebru: „Am vorbit cu nevasta-mea”. Toate privirile sunt la el: „???” Continua: „Si i-am spus: Draga, trebuie sa iti impartasesc ceva foarte important. Sunt Presedinte!... – Ce-fel-de-pre-se-dinte?!? – ma intreaba ea. Presedintele unui club, of course! ... – OK. Dar ce fel-de-club!?”

Atentia noastra e la apogeu. Il ascultam, nu respiram. Triumful din vocea lui de acum il reproduce pe cel de acum zece minute: „Ouzo Club!!! ... – Dar ce este Ouzo?? – ma mai intreaba ea...”  Iar noi parca ii auzim accentul irlandez impregnat intens cu o banuiala ce tinde sa se transforme in certitudini. „Si atunci, eu ii raspund: Ei bine, draga mea, trebuie sa recunosc ca Ouzo e un fel de brandy!... Si din cealalalta parte, am auzit doar... tacere! Chiar nu imi dau seama de ce s-o fi suparat asa!”

Povestea e reala. A marcat, in urma cu aproape 16 ani, infiintarea unui Club. Ouzo Club.

Fara membri cotizanti, fara sediu si sedinte, fara statut si fara plan de actiune. Doar cu prieteni. Un pretext, la fel cu numele de club pe care il dadusem grupului, ca sa ne simtim bine impreuna. Si nu doar la masa, la un pahar de Ouzo... Un turc, un grec, o croata, un austriac, o suedeza, o argentinianca, doi romani, un sloven, un panamez, un libanez... Si, desigur, un irlandez. Vreo 15-16 ziaristi de turism...

In acelasi an in care „infiintasem” acel Club, 1995, scriam in revista un articol despre minunea primilor furnizori de posta electronica din Romania. In anii 90, si mobilele erau rare iar internetul doar la inceputuri.

Recent, am regasit-o pe Marta Pareta, prietena din Argentina. Pe Facebook. (Pe ea si pe cativa dintre ceilalti ii mai intalnisem si un an mai tarziu, la un alt Congres.) Pe John l-am mai vazut, doar prin 98. Pe Fb, deocamdata, nu l-am gasit. Iar pe Drago sau pe Mariana nu i-am cautat. Inca. Nici pe altii... Pe unii, poate ne va fi greu si sa ne aducem aminte cum ii cheama.

Dar... Reintalniti-va azi sau maine cu un prieten de care nu mai stiti nimic de ani buni. Poate ca veti vedea ca relatia dintre voi renaste, chiar daca intre timp ati facut multe, ati uitat multe. O astfel de conexiune continua sa existe, nu are cum sa se piarda. Chiar si fara internet.

Multumesc, Marta, pentru pozele de atunci, pe care mi le-ai trimis acum. La voi „urca” chiar azi si pe Facebook. Poate ca...

Atentie! Stranuta Basescu? Depinde.

Cu multi ani in urma, eram la Londra, la cursuri. Il aveam ca profesor principal si director de curs pe Roger Jeal, un foarte experimentat ex-reporter pe Bursa londoneza. (Recent, ne-am regasit pe Facebook si ne-am re-conectat.)

Imi amintesc ca il poreclisem „Mister It depends”. Ne intreba: „Este o veste buna sau rea, daca Bursa a scazut 1,15 puncte ieri?” Majoritatea: „Rea!” El: „It depends...” Si apoi, din nou: „Dar daca azi creste 1,5 puncte?" Noi:– „Errr... ?! Buuunaa?!” – „It dpends!”.

Depinde pentru cine. Daca nu esti investitor la Bursa? Ori, daca tu azi vrei sa cumperi, cat mai mult, ai lichiditati disponibile si vrei sa investesti?

Mesajul era simplu: pe ziarist sa-l intereseze faptele. Iar daca se incumeta sa faca aprecieri personale – e bine, sau e rau, ori „se strica vremea”, sau „vantul este nervos” etc – sa stie clar ca isi va indeparta pe toti cititorii care cred altfel: ca vantul e placut, ca vremea ploioasa nu e o stricata iar binele altuia poate fi raul lui...

Mai tin minte si ca domnul „It dpends!” ne mai atragea adesea atentia si ca – poate tocmai de aceea, pentru ca la ei stirea este doar o stire si atat – orice, dar orice apare in Financial Times poate sa miste actiunile pe bursa londoneza. In sus sau in jos. Depinde...  

Inclusiv o stire ca, la un cocktail, Margaret Thatcher sau proaspatul ales, pe atunci, Blair ar fi stranutat. In sus sau in jos. Depinde.

Azi, ma intreb: cand stranuta Basescu, sau Ponta, sau Antonescu sau oricare, economia romaneasca scade sau creste?

Cand se ia cate-o masura/ Lumea-njura...

Am fost surprins si nu prea, ca mai multi tineri cu care am discutat stiu despre aceste versuri ca sunt dintr-un cantec al lui Baniciu. Si ca habar nu au de faptul ca poezia – pe care si ei o stiu aproape pe de rost – este scrisa de Toparceanu si ca se numeste Vara la Tara.

Mai mult de curiozitate am dat in „urmarire generala”, pe Google, cele doua versuri. In primele 12 rezultate gasite cu motorul de cautare, nu iti apare Toparceanu.... Sunt numai articole de presa, ce ii parafrazeaza versurile, ori melodia cu posibilitati de ascultare sau de descarcare si cu precizarea neechivoca: Viata la Tara – Mircea Baniciu, sau, fie, Pasarea Colibri. Pardon: mai apar (versurile) si intr-un dictionar online de resurse lingvistice, dupa criteriul de cautare „noima”!

Versurile lui Toparceanu au ajuns azi mai celebre decat este el insusi,dupa ce a fost ascuns discret in amintirile unora mai varstnici...

Cine (mai) stabileste ierarhiile de valori, azi? La-li-la-li-lu-lu... Lu-lu-la-li-lu-la...

Sa nu spui ca nu crezi

Un gand, o amintire, intr-o zi considerata sfanta, pentru crestinii ortodocsi.

Cu multi ani in urma, intr-o vara a anilor '80, eram plecat cu un prieten, in doi, de nebuni, sa vedem tara. Cu rucsacuri, cort, ceaun, conserve de fasole, cu "ia-ma nene" si pe tren cu "nashu"... Ca studentii.

Sibiu, Alba Iulia, Apuseni, Beius, Cluj, Sfantu Gheorghe, Cabana Dochia (ce rasarit!!!), Suceava, Radauti. La Putna am ajuns mai mult din intamplare. (Dar asta este alta istorie.)

Pe inserat, ne-am instalat in campingul din imediata apropiere a Manastirii si ne-am repezit sa o vizitam, cat mai era lumina.

La muzeul manastirii, tocmai intrase inaintea noastra un ultim grup de turisti intarziati. Ghidul, un preot falnic, brunet, cu barba neagra, tanar, pana in vreo 30 de ani.

Ne-am tras si noi in spatele grupului, sa il ascultam. O incantare. La sfarsit, pe rand, turistii credinciosi au sarutat mana parintelui si l-au felicitat.

Noi am ramas la urma. M-am indreptat spre el si i-am zis, privindu-l in ochi : "Va multumim si noi. Chiar daca eu nu sunt credincios, am fost incantat sa va ascult, vorbind atat de frumos despre toate acestea..."

Mi-a raspuns: "Fiule sa nu mai spui asta niciodata!" - "... ?" - "Sa nu mai spui ca nu crezi!"

Nu pricepeam. Dar eu stiu ce cred sau ce nu cred!

"Vezi tu, fiule, fiecare om crede in ceva. Poate crede in bani, sau in iubire, in viata, sau crede in natura, sau poate spune ca nu crede decat in sine insusi. Dar toate, toate acestea nu sunt decat tot alte infatisari ale lui Dumnezeu. Fiecare crede, in ceva. Altfel nu ar putea trai.."
Au  trecut anii... Si cred ca stiu de ce nu am uitat...