Love & Understanding

Aseara am fost convins ca acum voi scrie un post cu titlul "Schimbarea Modificarii - Pregatiti coliva creditari". Parerile despre votul din parlament, de ieri, schitate deja in cateva idei, in minte si pe o hartie ce nu mai este alba, au ramas aceleasi. Nu mi le-am schimbat. Dar in aceasta dimineata m-am trezit cu cele doua cuvinte din titlu rasunandu-mi in urechi, pe o melodie pe care obsesiv am ascultat-o in ultimile zile.
Imi este aproape imposibil, stiu, sa ii iubesc pe cei care isi apara propriile privilegii materiale cu o convingere care ii calca in picioare pe ceilalti, pe cei multi. Pot sa ii inteleg si eu zic ca deja o si  fac si asta probabil ca ma va duce daca nu la iubire, macar la o seninatate detasata...
Cred insa, oricum, simt ca azi este mai putin ca oricand momentul sa imi incarc sufletul si blogul cu adrenalina unei controverse ce nu se va dilua inca multa vreme. Si aceasta, chiar daca imi dau seama ca votul de ieri numai in Spiritul Craciunului nu a fost, ba mai mult, a fost setat cu smecherie sa fie intr-un moment in care sa poata trece cat mai neobservat...
Aleg insa sa aman acel post, la care ma gandisem de aseara. Acum vreau sa fac ceea ce ei se si asteapta: sa ii uit(am) deocamdata, sa ramanem in aceste zile doar cu Love & Understanding.

Perversele norme de comunicare in afaceri

Neauzit inca pe la noi, pana in urma cu ceva ani, celebrul principiu de afaceri occidental win-win, pare sa fie de-a dreptul uzat, tocit, de a inceput deja sa se destrame pe la cusaturi. Mult mai solid pare acum sa fie un principiu bine acordat la bazarul oriental: Hai sa facem o afacere buna pentru mine si proasta pentru tine!

Pasul urmator este de fapt simultan. Cand spui: vreau sa ma intalnesc cu tine. Sau: doresc sa te vad. Adesea, in mintea celui solicitat apare pe loc: Aha, deci vrea ceva de la mine. Are nevoie sa obtina ceva. Un job, o afacere, ceva bani, oricum, un interes. Vrea sa imi vanda ceva, sa ma pacaleasca, iar eu nu vreau sa cumpar, sa ma las pacalit!

Manipularea all-inclusive

Deci : vreau, doresc sa ne intalnim este de multe ori egalizat cu: am un interes la tine si nu vreau sa ti-o spun, asa, direct, eu doar te manipulez, ca sa ne vedem si sa te manipulez, din nou, ca sa imi dai ceea ce altfel nu mi-ai da!

Iar reactia imediata a celui ce se banuie manipulat este: Si ce daca tu vrei, stai sa vad daca si eu vreau, adica daca nu cumva eu am vreun interes sa te vad... Nu, uite ca nu am interes, deci nu vreau, deci nu, nu ne vedem.

Si apoi: las’ ca te aman eu. Iti voi spune ca te sun eu mai tarziu – ca asa am aflat si eu ca ar fi elegant. Si nu te mai sun niciodata!

Si astepti. Si telefonul chiar nu mai vine. Si te intrebi: oare pe bune ma va suna? Amicul „elegant” va suna, poate, candva. Dar numai cand el va avea ceva de vandut, de manipulat, de smecherit.

Mergeau intr-o caruta trasa de doi cai in fata si doi cai in spate

Formula perversa de a intelege dincolo de cuvinte ceea ce nu este, de a banui manipularea in orice, si de a raspunde in acelasi fel, pleaca de la o premiza. Ca win-win nu exista. Principiul occidental este inlocuit cu o convingere orientala, de zaraf-negustor de bazar. Ca trebuie sa vinzi cat mai mult si sa cumperi cat mai putin, sa ii pacalesti la fel, pe toti. Si asta, in timp ce toti ceilalti vor sa te pacaleasca, sa te manipuleze pe tine.

Si pentru cine crede asta, cu adevarat, asta i se va intampla. Si va pierde oportunitatile unor afaceri in care toti pot castiga.

Totul, ca intr-o poanta mai veche: mergeau intr-o caruta trasa de doi cai in fata si doi cai in spate...

Anti nu. Sau cum ne interzicem, unii pe altii.

(dintr-o serie noua: tips)

O fraza, o propozitie, o intrebare care incepe cu „nu”, te interzice. In toate sensurile.

Exemplu. „Nu iti este dor sa reintri in presa?” Intrebarea asta, care mi s-a pus destul de des in ultimii vreo 10 ani, incepe cu NU! Intrebarea este mai curand retorica, iar raspunsul inclus. La pachet, cu intrebarea. Cei care intreaba, stiu raspunsul. Este la randul lui cuprins intr-un sir de alte intrebari. Adica: “Tu ce mama dracu’ mai faci? Ai disparut? Ma uit la tine acu’, daca tot ne-am intalnit si nu-mi vine a crede. Chiar mai existi? Da, stiu, poate te-ai intoarce tu in presa da’ nu o vei face. Si ce daca ti-ar fi dor? Ciudat… dar de fapt cu ce te mai ocupi? (Nu ca m-ar interesa, dar asa se face, sa intreb…)”

E greu sa raspunzi la o intrebare pur retorica. La una pentru care raspunsul este atat de cunoscut celui care o pune, ca nici macar nu mai merita sa fie formulat. La o intrebare care incepe cu un „nu” atat de convins. O intrebare retorica este prin ea insasi de neclintit.

Ma simt uneori tentat sa ma lansez intr-o dizertatie, care sa explice ca: si acum ma simt bine, mai scriu, dar altfel, cand pentru mine, cand pentru clienti, ba un continut de web, ba un comunicat sau profil de companie, ba un post pe blog, important este sa fiu multumit de ceea ce fac.

Si apoi, daca tac, observ ca interlocutorul nici macar nu s-a prins. N-a inteles ca de fapt am tacut. Pentru ca de mult nu ma mai asculta. Raspunsul il “stia” si nu avea sens sa piarda timpul si sa-si oboseasca neuronii ascultand, macar pasiv daca nu si activ.

Imi dau seama ca intrebarea ar fi avut o nuanta diferita, daca pur si simplu ar fi fost taiat acel „nu”. Cu totul altfel ar fi sunat: „Iti este dor sa reintri in presa?”. Cine vrea cu adevarat sa comunice si nu doar sa-si intareasca propriile convingeri, acela care doreste sa obtina un raspuns si sa inchege un dialog, sa afle si ce crede, ce gandeste altul, acela va pune cat mai putine intrebari retorice. Va construi fraze in care de la (bun) inceput vor lipsi cele doua litere: „nu”.

Da, ar fi trebuit sa ma prind de la inceput. Ca un „nu” atat de bine proptit la inceput de fraza este mai mult decat o negare. Este acea afirmare a propriei persoane, a propriilor convingeri, care ii interzice pe ceilalti, doar ca sa isi reclame propria identitate. Altfel spus:

Nu-i asa, ca asa este?

Yahooooo! Vine Google! Si asta nu e tot... Iese Romania de la reanimare?

Vestea a explodat din senin. Nimic nu transpirase inainte. Stirea ca gigantul american Google vine in Romania i-a lasat cu gura ca la dintzar pe fanii netului, desi pare ca a fost mai putin observata de catre analistii politico-economici.

Dupa explozia pe romaneste a bombei Google, doar cativa “initiati” si-au amintit ca parca si Yahoo ar avea unele ganduri de localizare in globalizarea sa, pregatindu-se sa lanseze un site in romana.

Astea da, stiri! Dar prinse intr-o privire mai larga, sunt si mai si! Gigantul Intel isi deschide si el zilele astea un centru de dezvoltare software, primul din Romania. Cu putina vreme in urma si Adobe anunta ca face angajari in Bucuresti, locul de unde birourile sale fac numai dezvoltare, unde creatia nu inseamna si vanzari. Mari companii americane care deja au anuntat ca lasa mult in urma criza, cu cifre de afaceri de zeci de procente pe plus, isi umfla muschii si pasesc decise, in Romania, fara sa le pese de legea educatiei, de majoritatea toxica, de amenintarile instabilitatilor fiscale, de bancile care se clatina si fac lobby la FMI pentru un OUG 50 prea localizat  pentru ele. Si nici de multe altele, la fel.

Intre timp, mai multi top-sefi romani de multinationale sunt relocati de buna voie ori se retrag pentru “alte proiecte”, cu totii ca la un semnal, ca sa lase locul unor expertzi expatzi. Privite aceste vesti, in ansamblu, poti sa ai impresia ca deja investitorii straini s-au re-adunat pe la granitele noastre, gata de o noua invazie spre o piata care va fi externalizata, desi acuma stim cu totii ca se afla inca la reanimare.

In ansamblu, se zareste o incordare a muschilor, de pregatire de start. Si in Romania, desi iesirea din criza care a fost bine semnalata prin lume inca este contestata de catre analistii nostri mai sceptici. Optimismul pentru un viitor mai roz si pe meleagurile mioritice, manifestat de catre unii dintre conducatori, pare insa ca este inca neobservat, pe cei mai multi romani apasandu-i temeinic necazurile zilei de azi ce pare ca nu se mai sfarseste.

Daca va fi mai bine de la anu’ si la vara cald, politicienii guvernanti nu vor avea insa nicio alta vina decat aceea ca au rezistat pe saune, asteptand ca Romania sa aiba din nou sansa de a fi tarata afara din criza de catre straini.

Daca nu se lasa dati jos inca o vreme, macar pana la primavara, s-ar putea sa si culeaga roadele rezistentei lor. Vor putea zice: am depasit criza.

De fapt, criza pare ca ii depaseste (si) pe ei.

Schimbarea contractelor - bucuria nebunilor?

Un contract incheiat mai demult iti da un titlul de client cu vechime. Si, uneori, cam atat. In schimb, iti poate aduce dezavantaje majore.

Mai ales daca esti tentat sa soliciti ca o astfel de veche relatie sa se transforme. Sa iti aduca macar avantajele cuprinse in noile oferte pentru noii clienti ai furnizorului tau de servicii... Migrarea la un contract in ton cu actualele oferte – la tarife mai avantajoase si servicii mai de calitate – poate fi anevoioasa si ascunde riscuri nebanuite.

Am simtit-o pe propria... raspundere!

Am vrut un contract modificat, plecand de la cel de (mai) vechi client. Furnizorul a incurcat lucrurile si... m-am trezit ca timp de aproape doua zile am avut casutele de mail suspendate!

Despre ce, cum si de ce, probabil ca voi re-povesti intr-o postare noua, mai incolo. Acum ramane un fapt. Dupa ce am plimbat jalba in protap mult si bine, mi-am dovedit dreptatea. Adresele noastre de e-mail au fost deblocate. Dupa aproape doua zile. Fara niciun fel de scuze. Fara despagubiri. Si cu pierderi, pentru noi.

Pierderi de de bani, de consum nervos si de imagine. Orice mail-uri trimise spre noi, in acest interval, s-au pierdut in neant.

Cu ani in urma, unul dintre clientii mei, seful unei companii nici foarte mare, dar nici mica, avand ceva milioane de euro cifra de afaceri, imi spunea: Mircea, eu pe marii furnizori de servicii ii schimb o data la cativa ani.

De fapt, strategia acestui om, care stie sa faca si sa gestioneze banii, era simpla: sa platim celui care ne arata ca isi doreste cel mai mult banii nostri! Si care chiar vrea sa faca cel mai mult, pentru acesti bani!

Astazi, majoritatea celor ce ofera telefonie, internet ori alte servicii, pentru care deja este vizibila concurenta, se bat mai mult sa atraga clienti noi. Mai putin se intereseaza sa isi mentina vechii clienti, cei considerati ca le-ar trece mai greu prin cap sa se miste, cei atat de fidelizati, ca mai pot fi numiti si „consecventii”. Dar se stie deja ca boii au cea mai mare consecventa, cei care contiua sa traga in jug, fara sa le treaca prin minte perspectiva unei schimbari...

De acum, sunt si eu sigur: cand un vechi furnizor ma va ignora, in timp ce lanseaza oferte avantajoase pentru noi clienti, atunci va fi cazul, fara vorba, sa il parasesc.

Si asta, fara sa il mai trag de maneca: hei pentru mine, nu ai ceva nou?

Eco(no)mic

In Eco(no)mic, aceasta categorie noua a blogului, voi posta din cand in cand reflectii si comentarii, posturi despre cum se vede economia din perspectiva micului intreprinzator si prin ochii unei persoane particulare cu ceva mai mult de 12 clase.

Fara supercomentarii si analize macroeconomice, care sa fi fost realizate de pe un piedestal al cunoasterii olimpiene.

Doar din experienta de zi cu zi, din problemele curente de care atat de multi se lovesc...

Despre taxe si impozite, despre relatia cu bancile si marii furnizori de servicii, despre bani si multe altele.

Deja mi se contureaza doua „subiecte” pe care sunt nerabdator sa le finalizez si voi fi incantat sa le postez, cat de curand: „Batalia pe Ordonanta – o lupta cu... bataie lunga” si „Schimbarea contractelor, bucuria nebunilor”

In curand...

La (o) revedere. Deocamdata…

Aceasta poza as fi pus-o mai tarziu pe blog, aveam de gand sa o mai tin, sa o conectez de o idee haioasa, legata de ceva in genul: “se uita ca mata in… calculator”, ori “cine nu poate comunica pe net?”, sau … altceva de genul acesta…

O postez acum, din trei motive: ca omagiu adus unei fiinte extrem de … caline,  o pisica in care fiecare dintre noi s-a oglindit si care ne-a infrumusetat casa timp de sase ani de viata; ca sa ma eliberez de o amintire si astfel sa o eliberez si pe ea, s-o las sa plece linistita; si pentru ca trecerea recenta a lui Sophi in alta lume mi-a re-generat un sir de ganduri, de idei...

“Mi-a murit o colega de facultate pe care n-o mai vazusem de vreo 20 de ani”, mi-a spus cu ceva vreme in urma, o doamna mai in varsta, vizibil si credibil afectata. Suferea, pe bune. Asadar trecusera ani multi de cand nu isi mai vazuse colega, prietena, cursesera mii, poate milioane de hectolitri pe Dambovita de cand legatura afectiva cu acea persoana incepuse sa fie estompata, stearsa de lipsa unei conectari directe si concrete. Si totusi ei ii murise colega.

Resorturile interne ale unei astfel de suferinte, cu radacini in ego-urile fiecaruia – si care cel putin in aparenta merge spre extreme cu destul de cunoscute exprimari de genul: “ce ma fac acuma, fara tine?” – pare sa fie o caracteristica profund umana. Personalizam, interpretam orice miscare a universului din perspectiva unicului sau buric. Las in seama psihologilor analiza exhaustiva a acestei pozitionari. Se pot scrie si s-au si scris, pesemne, multe pagini despre suferintele provocate de decese si despre cum si de ce (le) trecem (pe toate, totul) printr-un filtru extrem de personalizat.  

Am sa ma rezum acum sa privesc aceasta povestire dintr-un alt unghi. Sa constat cum combustibilul intern care pune in miscare conturarea de fraze si idei pe care le emitem este adesea (oare cat de des?) doar pornirea noastra interna de descarcare. Pentru intentia de a comunica, pentru nevoia de a vorbi sau a scrie cuiva, este – de atat de multe ori – mai putin important ce va intelege si ce va retine adresantul. Iar ce zicem si mai ales cum zicem este mai putin o incercare de a transmite ceva, de a atinge cu un mesaj o tinta, un receptor si intr-o mai mare masura este deschiderea catre un Univers mai mult sau mai putin dispus sa ne asculte. Dar (ce mai) conteaza?

Voi reveni, mai mult ca sigur altadata, sa spun ce cred  despre comunicarea eficienta, in care cel mai important lucru pe care il spui este ceea ce vrea celalalt sa auda.

Acum, prefer sa inchei, intorcandu-ma la gandurile de la inceput. Aleg sa nu imi trambitez durerea mea, de care altii nu au nevoie, chiar daca incerc totusi sa mi-o descarc, cumva. Simt durerea pierderii, dar aleg sa nu sufar.

La revedere, deocamdata…

PS – acest post va fi asezat decent, pe site, intr-o categorie noua, pe care o initiez acum. Este pus acolo nu ca sa fie neaparat citit, ci doar pentru ca eu am simtit nevoia sa… ii dau drumul… Si nu imi voi anunta prietenii ca l-am scris.

Gafaieli de faza a doua

Dorinta mea de a scrie, daca nu zilnic, macar o data la doua zile, s-a poticnit intr-o raceala. Acum am ajuns la faza a doua: am trecut de la gafaiala la behaiala! (cum ii scrieam si unei mai vechi prietene).

Inspiratia mi-a venit de mai multe ori in ultimile zile, dar numai cu noduri, drept pentru care am plecat urechea neatinsa de flagel catre trei sfaturi identice, de la trei persoane perfect distincte si distinse si fara alta legatura intre ele decat compasiunea individuala fata de mine:

“Ia Baraka si Echinaceea!!” Oare produsele astea naturiste, medicamente ori suplimente naturale, ori ce sunt, reprezinta doar o moda ce s-a abatut acum torential asupra mea?  Ori e adevaratul balsam finutz insinuandu-se intru eliberarea mea de gafaieli si behaieli?

Ca sa aflu cum ii, n-am decat o solutie: chiar sa le iau. E o sansa, dincolo de butada: fara medicamente, o astfel de raceala poate tine si 14 zile, dar tratata bine tine doar doua saptamani!

Alte sfaturi? Voi ce mai stiti? Oricum, eu am sa va tin la curent (dar nu la 22o).

De cealalta parte a baricadei. Care baricada?

Din cand in cand, cate un ziarist anunta ca a trecut de-cealalalta-parte-a-BARICADEI. O Baricada evocata (sau invocata?) parca mult prea des.

Da’ ce? Oare ne aflam in plina revolutie, cu flinte cu teava lunga, cu pietre in prastie si carute rasturnate care abia asteapta sa fie spulberate de tancurile piaristilor, care vine, vine, vine, calca totu in picioare??

Ati vazut vreodata un ziarist baricadat?

In loc sa stea pe baricade imaginate, presa alearga pe felurite drumuri, in documentare, iar cand sta, e cu ochii pe computere prin redactii, ori pe scaunele de la evenimente de tot felul. Atunci unde e baricada?

In companii! –  ar putea veni triumfator raspunsul. Si cica ar fi asaltata de ziaristii care vor sa patrunda la informatia pazita cu sabii de’otel , de pi-ar si manageri, la fel!  Pardon. Asta este alta aiureala!

Una care presupune ca managerilor de companii le sta gandul, in tot ce fac, doar la cum sa se pazeasca de presa. Ce sa-i mai intereseze piata in scadere, fiscalitatea in urcare, angajatii care inainte vroiau sa fuga la concurenta si pe care acum nu mai sti cum sa-i mai reduci cu tot cu scaune si alte costuri, ce profturi, pierderi si toate alea? Ei au o singura grija : sa ridice baricade in fata asaltului presei! Haida-de!

Multi, foarte multi, cei mai multi nici nu au aflat ca exista ziaristii aia care ar putea fi interesati de compania lor, dupa cum multi ziaristi habar nu au de companiile manageriate de ei.

Si atunci, unde-i baricada?

Eu zic ca doar in mintea celor  care vor sa se justifice in ochii altora, sau poate doar ai lor proprii, cu munca lor grea si glorioasa, prezenta si viitoare.

Dar cand astfel de baricade mentale sunt inlaturate, toti au de castigat. Managerii pot transmite mesaje necesare in piata tintita, ziaristii au acces la noutati utile/interesante, pe care le pot filtra ca stiri pentru cititorii lor, iar oamenii de PR si Comunicare isi implinesc menirea de mediatori ai informatiei din afaceri catre presa. Si invers.

Voi ce ziceti? Unde-i acea baricada?

Presa dependenta? Depinde…

Tema ziaristilor legati de o glie mai mult sau mai putin strabuna revine mai ales in valtoarea vremilor agitate social-politic. Este o obsesie romaneasca, derivata din iepocile de aur si nestinsa nici dupa atata amar de vreme.
Am zis-o si atunci, la inceputul anilor 90 si daca nu as fi zis-o, as fi repetat-o acum: luati “la bucata” niciunul dintre noi nu este independent. Toti depindem de cineva sau de ceva. De un patron, de un manager, de interesele sau de convingerile sau chiar numai de parerile lor. Sau macar de ale noastre. Fiecare avem propriile dependente. La figurat si la propriu.

Este azi sau nu presa romanasca independenta? Depinde. Din ce unghi o privesti si ce vrei sa demonstrezi. Daca ai un punct de vedere bine conturat, vezi o publicatie, doua televiziuni si trei ziaristi, si exclami: vai de presa asta aservita. E dependenta.

Daca ai un orizont mai larg si privesti presa in ansamblul sau, observi ca unii zic una, altii alta, unii apara niste interese, altii altele si mai sunt si aceia care se fac ca nu apara nimic. Si in acest tot, in ansamblul padurii vazuta de la orizont, nu al copacului ca punct de vedere, presa este independenta. Pentru ca nu depinde, ca intreg, doar de cineva anume.

Atata vreme cat corul presei canta pe mai multe voci este de bine. Chiar sau mai ales daca fiecare partitura o scrie altcineva.

Dupa ce altadata toti invatasem ca presa poate fi doar apendicele propagandistic al  “carmaciului”, obsesia zilelor noastre, in pragul iesirii din perioada de acumulari capitaliste salbatice, este dominatia mogulilor – (aproape) nimic nu s-a schimbat.

Dar imi este groaza sa ma gandesc ca ar putea sa re-vina o vreme fara moguli, doar cu un “conducator iubit”, care da singur tonul pentru intreaga presa.

De doua ori 10

Sunt multi specialisti in comunicare. Multi care au invatat foarte bine ce si cand si cum sa spuna, multi care sa-i invete si pe altii ce si cand si cum. Nu ma pun cu ei. Eu am sa vorbesc aici doar din perspectiva unuia care a citit singur, si nu doar carti de specialitate, a celui care a acumulat 10 ani de presa si alti 10 ani de PR si comunicare, care a invartit o multime de cuvinte si a cunoscut in mod direct mii de oameni, ziaristi, politicieni, oameni de afaceri.

O sa imi dau si eu cu parerea, pe temele fierbinti ale momentului, o sa dau celor interesati si mici trucuri de comunicare de tot felul, o sa lansez pentru cei care imi vor citi blogul – cati vor fi ei – si teme de dezbatere. Mai ales pe teme de comunicare dar si de afaceri, mai mult de micro decat macroeconomie, dar imi voi permite sa “alunec” cateodata si pe subiecte legate de sanatate si timp liber.

Ma intorc la placerea, la bucuria scrisului, fara sa consider ca ma "inham" la o noua munca.

O persoana la a carei parere tin mult mi-a spus cu ceva vreme in urma: “sa te intorci in presa? Ce sa cauti tu acum acolo? Eu nu te vad. Presa care  se facea atunci, in anii 90, acum nu se mai face.”

Dar ce presa se va face in viitorul apropiat?

Zag-zig

De ce Zag-zig? In primul rand pentru ca m-am plictisit. As putea face un zig-zag, care deja este departe de a fi liniar, dar si acesta a devenit cam banal si plictisitor, “pe cale de consecinta”( mi se ridica parul pe ceafa cand aud aceasta expresie, dar de ce, am sa explic, zic eu, altadata…)

Asadar, o sa vorbesc in neant, mai intai pentru mine, ca sa ma aud, apoi pentru cativa curiosi ( si cine stie...?), despre multe si marunte nu doar despre o tema anume…

Ca tot romanu’ am si eu pareri si ego-ul propriu si personal, care imi spune ca de ce sa nu le fac auzite (pardon, vazute!) si altora.

Asa ca, asta e, ii dau drumul.
Si pentru ca deja am inceput sa ma prind cum se lucreaza cu un blog, o sa am de la bun inceput si capitolele/paginile in care sa incadrez postari(sa le incarc sau sa le incurc, depinde, ma rog!). Adica, imi grupez asa cum vreau acum ideile de pe aceasta taraba.