Aceasta poza as fi pus-o mai tarziu pe blog, aveam de gand sa o mai tin, sa o conectez de o idee haioasa, legata de ceva in genul: “se uita ca mata in… calculator”, ori “cine nu poate comunica pe net?”, sau … altceva de genul acesta…
O postez acum, din trei motive: ca omagiu adus unei fiinte extrem de … caline, o pisica in care fiecare dintre noi s-a oglindit si care ne-a infrumusetat casa timp de sase ani de viata; ca sa ma eliberez de o amintire si astfel sa o eliberez si pe ea, s-o las sa plece linistita; si pentru ca trecerea recenta a lui Sophi in alta lume mi-a re-generat un sir de ganduri, de idei...
“Mi-a murit o colega de facultate pe care n-o mai vazusem de vreo 20 de ani”, mi-a spus cu ceva vreme in urma, o doamna mai in varsta, vizibil si credibil afectata. Suferea, pe bune. Asadar trecusera ani multi de cand nu isi mai vazuse colega, prietena, cursesera mii, poate milioane de hectolitri pe Dambovita de cand legatura afectiva cu acea persoana incepuse sa fie estompata, stearsa de lipsa unei conectari directe si concrete. Si totusi ei ii murise colega.
Resorturile interne ale unei astfel de suferinte, cu radacini in ego-urile fiecaruia – si care cel putin in aparenta merge spre extreme cu destul de cunoscute exprimari de genul: “ce ma fac acuma, fara tine?” – pare sa fie o caracteristica profund umana. Personalizam, interpretam orice miscare a universului din perspectiva unicului sau buric. Las in seama psihologilor analiza exhaustiva a acestei pozitionari. Se pot scrie si s-au si scris, pesemne, multe pagini despre suferintele provocate de decese si despre cum si de ce (le) trecem (pe toate, totul) printr-un filtru extrem de personalizat.
Am sa ma rezum acum sa privesc aceasta povestire dintr-un alt unghi. Sa constat cum combustibilul intern care pune in miscare conturarea de fraze si idei pe care le emitem este adesea (oare cat de des?) doar pornirea noastra interna de descarcare. Pentru intentia de a comunica, pentru nevoia de a vorbi sau a scrie cuiva, este – de atat de multe ori – mai putin important ce va intelege si ce va retine adresantul. Iar ce zicem si mai ales cum zicem este mai putin o incercare de a transmite ceva, de a atinge cu un mesaj o tinta, un receptor si intr-o mai mare masura este deschiderea catre un Univers mai mult sau mai putin dispus sa ne asculte. Dar (ce mai) conteaza?
Voi reveni, mai mult ca sigur altadata, sa spun ce cred despre comunicarea eficienta, in care cel mai important lucru pe care il spui este ceea ce vrea celalalt sa auda.
Acum, prefer sa inchei, intorcandu-ma la gandurile de la inceput. Aleg sa nu imi trambitez durerea mea, de care altii nu au nevoie, chiar daca incerc totusi sa mi-o descarc, cumva. Simt durerea pierderii, dar aleg sa nu sufar.
La revedere, deocamdata…
PS – acest post va fi asezat decent, pe site, intr-o categorie noua, pe care o initiez acum. Este pus acolo nu ca sa fie neaparat citit, ci doar pentru ca eu am simtit nevoia sa… ii dau drumul… Si nu imi voi anunta prietenii ca l-am scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu