Refuzul de a muri: De ce s-o asteptam? Daca ne cauta, o sa ne gaseasca mai greu...

Demult cei trei au plecat din aceasta lume. Cu siguranta. Dar au ramas intacti in amintire. Pensionarii de pe munte. Cei care nu vroiau sa isi astepte moartea in pat.

Trei siluete se zaresc undeva departe, in fata. Apoi, dispar dupa creasta. Aha. Deci pe acolo este drumul... Estimez ca este o distanta cam de o jumatate de ora intre noi si ei.

De dimineata am plecat devreme, pe la ora 8, din cabana Suru. Si noi suntem tot trei, cei ce ne-am desprins de grupul nostru. Din cei 11 prieteni, de pe drumul de creasta, vom ajunge probabil primii la Negoiu. Probabil pe la ora 4 dupamiaza. Dar cine sunt oare cei pe care i-am zarit in fata noastra? Ca doar nu am vazut pe nimeni, la masa de dimineata, care sa plece inainte...

Ii ajungem undeva de unde superb se deschide Lacul Avrig, luminand privelistea. Trei figuri zambitoare, oprite in poteca, par sa ne astepte cu seninatate. Noi gafaim consternati. Sunt trei batrani. Ii mai vazusem cu o seara inainte, in sala de mese de la cabana. Eram convinsi ca sunt tot acolo – ce sa caute ei pe creasta? Cine si-ar fi imaginat ca se vor aventura pe un traseu de 7-8 ore? Noi, nu.

Ne dam binete – ca asa se face pe munte – si ne asezam si noi pe o piatra. Intram in vorba. „Ati plecat devreme?” –  „Ehehe... Nu prea devreme, doar pe la 6”, spune unul dintre ei. „Dar pushtiul asta a fost mai incet...”, si arata catre un om cu putinul par ramas in cap albit complet. Privirile noastre intreaba multe. Un raspuns vine de la sine: „Pai, el e cel mai tanar dintre noi. Are doar 63 de ani”. Zambim.

O bucatica de glucoza, fiecare. Si cate o jumatate de lamaie. Ne mai revenim acum si noi, dupa urcusul alert. Ii intreb: „Mergeti de mult pe munte?”. Ei rad. Apoi: „Este prima oara!” – „Suntem trei tineri pensionari si pana acum nu am prea avut timp de munte.” – „Dar ce-am zis? Ce naiba sa facem acasa? Sa asteptam moartea in pat, ca blegii?” – „Pe munte o sa ne gaseasca mai greu! Ca ea ne cauta pe-acasa! Hi,hi,hi.” – „Asa ca ne-am zis: hai mai bine sa facem ce n-am mai facut. Am citit mult, ne-am documentat, ne-am cumparat echipament ca la carte si am plecat...”

Ce sa mai zici?! Ne despartim si o luam inainte, dupa ce ii salutam cu si mai mult respect. Jos, la lac, asteptam si restul grupului nostru sa mancam. S-au intalnit si ei cu tinerii pensionari. Pana sa ne terminam noi masa, cei trei au trecut deja pe langa noi si se angajeaza temeinic, gospodareste, in urcus. Ii ajungem si ii depasim din nou, putin mai tarziu. Dupa ce trecem de Shaua Scara ne angajam in coborashul (parca fara) final spre cabana Negoiu.

Pe seara, in sala de mese, dupa ce deja terminasem ciorba, cine intra in cabana cu zambete pana la urechi? Nici atunci, cu multi ani in urma, cand eu inca mai eram la liceu, nu as fi putut spune ca sunt trei batrani...

Conexiunea din era fara net. Putem sa ne amintim.

John, irlandezul, se ridica de la masa. Fara o alta vorba. Nimeni nu stie unde s-a dus. Se intoarce dupa vreo zece minute, cu o figura nedumerita, perplexa, ametita (mai ametita decat la masa, cu paharul in mana). Rumoarea dialogurilor incrucisate se intrerupe.

(Dialog in engleza, tradus aproximativ, acum.) „Ce e John? Ce s-a intamplat?” Raspuns funebru: „Am vorbit cu nevasta-mea”. Toate privirile sunt la el: „???” Continua: „Si i-am spus: Draga, trebuie sa iti impartasesc ceva foarte important. Sunt Presedinte!... – Ce-fel-de-pre-se-dinte?!? – ma intreaba ea. Presedintele unui club, of course! ... – OK. Dar ce fel-de-club!?”

Atentia noastra e la apogeu. Il ascultam, nu respiram. Triumful din vocea lui de acum il reproduce pe cel de acum zece minute: „Ouzo Club!!! ... – Dar ce este Ouzo?? – ma mai intreaba ea...”  Iar noi parca ii auzim accentul irlandez impregnat intens cu o banuiala ce tinde sa se transforme in certitudini. „Si atunci, eu ii raspund: Ei bine, draga mea, trebuie sa recunosc ca Ouzo e un fel de brandy!... Si din cealalalta parte, am auzit doar... tacere! Chiar nu imi dau seama de ce s-o fi suparat asa!”

Povestea e reala. A marcat, in urma cu aproape 16 ani, infiintarea unui Club. Ouzo Club.

Fara membri cotizanti, fara sediu si sedinte, fara statut si fara plan de actiune. Doar cu prieteni. Un pretext, la fel cu numele de club pe care il dadusem grupului, ca sa ne simtim bine impreuna. Si nu doar la masa, la un pahar de Ouzo... Un turc, un grec, o croata, un austriac, o suedeza, o argentinianca, doi romani, un sloven, un panamez, un libanez... Si, desigur, un irlandez. Vreo 15-16 ziaristi de turism...

In acelasi an in care „infiintasem” acel Club, 1995, scriam in revista un articol despre minunea primilor furnizori de posta electronica din Romania. In anii 90, si mobilele erau rare iar internetul doar la inceputuri.

Recent, am regasit-o pe Marta Pareta, prietena din Argentina. Pe Facebook. (Pe ea si pe cativa dintre ceilalti ii mai intalnisem si un an mai tarziu, la un alt Congres.) Pe John l-am mai vazut, doar prin 98. Pe Fb, deocamdata, nu l-am gasit. Iar pe Drago sau pe Mariana nu i-am cautat. Inca. Nici pe altii... Pe unii, poate ne va fi greu si sa ne aducem aminte cum ii cheama.

Dar... Reintalniti-va azi sau maine cu un prieten de care nu mai stiti nimic de ani buni. Poate ca veti vedea ca relatia dintre voi renaste, chiar daca intre timp ati facut multe, ati uitat multe. O astfel de conexiune continua sa existe, nu are cum sa se piarda. Chiar si fara internet.

Multumesc, Marta, pentru pozele de atunci, pe care mi le-ai trimis acum. La voi „urca” chiar azi si pe Facebook. Poate ca...

Atentie! Stranuta Basescu? Depinde.

Cu multi ani in urma, eram la Londra, la cursuri. Il aveam ca profesor principal si director de curs pe Roger Jeal, un foarte experimentat ex-reporter pe Bursa londoneza. (Recent, ne-am regasit pe Facebook si ne-am re-conectat.)

Imi amintesc ca il poreclisem „Mister It depends”. Ne intreba: „Este o veste buna sau rea, daca Bursa a scazut 1,15 puncte ieri?” Majoritatea: „Rea!” El: „It depends...” Si apoi, din nou: „Dar daca azi creste 1,5 puncte?" Noi:– „Errr... ?! Buuunaa?!” – „It dpends!”.

Depinde pentru cine. Daca nu esti investitor la Bursa? Ori, daca tu azi vrei sa cumperi, cat mai mult, ai lichiditati disponibile si vrei sa investesti?

Mesajul era simplu: pe ziarist sa-l intereseze faptele. Iar daca se incumeta sa faca aprecieri personale – e bine, sau e rau, ori „se strica vremea”, sau „vantul este nervos” etc – sa stie clar ca isi va indeparta pe toti cititorii care cred altfel: ca vantul e placut, ca vremea ploioasa nu e o stricata iar binele altuia poate fi raul lui...

Mai tin minte si ca domnul „It dpends!” ne mai atragea adesea atentia si ca – poate tocmai de aceea, pentru ca la ei stirea este doar o stire si atat – orice, dar orice apare in Financial Times poate sa miste actiunile pe bursa londoneza. In sus sau in jos. Depinde...  

Inclusiv o stire ca, la un cocktail, Margaret Thatcher sau proaspatul ales, pe atunci, Blair ar fi stranutat. In sus sau in jos. Depinde.

Azi, ma intreb: cand stranuta Basescu, sau Ponta, sau Antonescu sau oricare, economia romaneasca scade sau creste?

Cand se ia cate-o masura/ Lumea-njura...

Am fost surprins si nu prea, ca mai multi tineri cu care am discutat stiu despre aceste versuri ca sunt dintr-un cantec al lui Baniciu. Si ca habar nu au de faptul ca poezia – pe care si ei o stiu aproape pe de rost – este scrisa de Toparceanu si ca se numeste Vara la Tara.

Mai mult de curiozitate am dat in „urmarire generala”, pe Google, cele doua versuri. In primele 12 rezultate gasite cu motorul de cautare, nu iti apare Toparceanu.... Sunt numai articole de presa, ce ii parafrazeaza versurile, ori melodia cu posibilitati de ascultare sau de descarcare si cu precizarea neechivoca: Viata la Tara – Mircea Baniciu, sau, fie, Pasarea Colibri. Pardon: mai apar (versurile) si intr-un dictionar online de resurse lingvistice, dupa criteriul de cautare „noima”!

Versurile lui Toparceanu au ajuns azi mai celebre decat este el insusi,dupa ce a fost ascuns discret in amintirile unora mai varstnici...

Cine (mai) stabileste ierarhiile de valori, azi? La-li-la-li-lu-lu... Lu-lu-la-li-lu-la...

Sa nu spui ca nu crezi

Un gand, o amintire, intr-o zi considerata sfanta, pentru crestinii ortodocsi.

Cu multi ani in urma, intr-o vara a anilor '80, eram plecat cu un prieten, in doi, de nebuni, sa vedem tara. Cu rucsacuri, cort, ceaun, conserve de fasole, cu "ia-ma nene" si pe tren cu "nashu"... Ca studentii.

Sibiu, Alba Iulia, Apuseni, Beius, Cluj, Sfantu Gheorghe, Cabana Dochia (ce rasarit!!!), Suceava, Radauti. La Putna am ajuns mai mult din intamplare. (Dar asta este alta istorie.)

Pe inserat, ne-am instalat in campingul din imediata apropiere a Manastirii si ne-am repezit sa o vizitam, cat mai era lumina.

La muzeul manastirii, tocmai intrase inaintea noastra un ultim grup de turisti intarziati. Ghidul, un preot falnic, brunet, cu barba neagra, tanar, pana in vreo 30 de ani.

Ne-am tras si noi in spatele grupului, sa il ascultam. O incantare. La sfarsit, pe rand, turistii credinciosi au sarutat mana parintelui si l-au felicitat.

Noi am ramas la urma. M-am indreptat spre el si i-am zis, privindu-l in ochi : "Va multumim si noi. Chiar daca eu nu sunt credincios, am fost incantat sa va ascult, vorbind atat de frumos despre toate acestea..."

Mi-a raspuns: "Fiule sa nu mai spui asta niciodata!" - "... ?" - "Sa nu mai spui ca nu crezi!"

Nu pricepeam. Dar eu stiu ce cred sau ce nu cred!

"Vezi tu, fiule, fiecare om crede in ceva. Poate crede in bani, sau in iubire, in viata, sau crede in natura, sau poate spune ca nu crede decat in sine insusi. Dar toate, toate acestea nu sunt decat tot alte infatisari ale lui Dumnezeu. Fiecare crede, in ceva. Altfel nu ar putea trai.."
Au  trecut anii... Si cred ca stiu de ce nu am uitat...