John, irlandezul, se ridica de la masa. Fara o alta vorba. Nimeni nu stie unde s-a dus. Se intoarce dupa vreo zece minute, cu o figura nedumerita, perplexa, ametita (mai ametita decat la masa, cu paharul in mana). Rumoarea dialogurilor incrucisate se intrerupe.
(Dialog in engleza, tradus aproximativ, acum.) „Ce e John? Ce s-a intamplat?” Raspuns funebru: „Am vorbit cu nevasta-mea”. Toate privirile sunt la el: „???” Continua: „Si i-am spus: Draga, trebuie sa iti impartasesc ceva foarte important. Sunt Presedinte!... – Ce-fel-de-pre-se-dinte?!? – ma intreaba ea. Presedintele unui club, of course! ... – OK. Dar ce fel-de-club!?”
Atentia noastra e la apogeu. Il ascultam, nu respiram. Triumful din vocea lui de acum il reproduce pe cel de acum zece minute: „Ouzo Club!!! ... – Dar ce este Ouzo?? – ma mai intreaba ea...” Iar noi parca ii auzim accentul irlandez impregnat intens cu o banuiala ce tinde sa se transforme in certitudini. „Si atunci, eu ii raspund: Ei bine, draga mea, trebuie sa recunosc ca Ouzo e un fel de brandy!... Si din cealalalta parte, am auzit doar... tacere! Chiar nu imi dau seama de ce s-o fi suparat asa!”
Povestea e reala. A marcat, in urma cu aproape 16 ani, infiintarea unui Club. Ouzo Club.
Fara membri cotizanti, fara sediu si sedinte, fara statut si fara plan de actiune. Doar cu prieteni. Un pretext, la fel cu numele de club pe care il dadusem grupului, ca sa ne simtim bine impreuna. Si nu doar la masa, la un pahar de Ouzo... Un turc, un grec, o croata, un austriac, o suedeza, o argentinianca, doi romani, un sloven, un panamez, un libanez... Si, desigur, un irlandez. Vreo 15-16 ziaristi de turism...
In acelasi an in care „infiintasem” acel Club, 1995, scriam in revista un articol despre minunea primilor furnizori de posta electronica din Romania. In anii 90, si mobilele erau rare iar internetul doar la inceputuri.
Recent, am regasit-o pe Marta Pareta, prietena din Argentina. Pe Facebook. (Pe ea si pe cativa dintre ceilalti ii mai intalnisem si un an mai tarziu, la un alt Congres.) Pe John l-am mai vazut, doar prin 98. Pe Fb, deocamdata, nu l-am gasit. Iar pe Drago sau pe Mariana nu i-am cautat. Inca. Nici pe altii... Pe unii, poate ne va fi greu si sa ne aducem aminte cum ii cheama.
Dar... Reintalniti-va azi sau maine cu un prieten de care nu mai stiti nimic de ani buni. Poate ca veti vedea ca relatia dintre voi renaste, chiar daca intre timp ati facut multe, ati uitat multe. O astfel de conexiune continua sa existe, nu are cum sa se piarda. Chiar si fara internet.
Multumesc, Marta, pentru pozele de atunci, pe care mi le-ai trimis acum. La voi „urca” chiar azi si pe Facebook. Poate ca...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu