Refuzul de a muri: De ce s-o asteptam? Daca ne cauta, o sa ne gaseasca mai greu...

Demult cei trei au plecat din aceasta lume. Cu siguranta. Dar au ramas intacti in amintire. Pensionarii de pe munte. Cei care nu vroiau sa isi astepte moartea in pat.

Trei siluete se zaresc undeva departe, in fata. Apoi, dispar dupa creasta. Aha. Deci pe acolo este drumul... Estimez ca este o distanta cam de o jumatate de ora intre noi si ei.

De dimineata am plecat devreme, pe la ora 8, din cabana Suru. Si noi suntem tot trei, cei ce ne-am desprins de grupul nostru. Din cei 11 prieteni, de pe drumul de creasta, vom ajunge probabil primii la Negoiu. Probabil pe la ora 4 dupamiaza. Dar cine sunt oare cei pe care i-am zarit in fata noastra? Ca doar nu am vazut pe nimeni, la masa de dimineata, care sa plece inainte...

Ii ajungem undeva de unde superb se deschide Lacul Avrig, luminand privelistea. Trei figuri zambitoare, oprite in poteca, par sa ne astepte cu seninatate. Noi gafaim consternati. Sunt trei batrani. Ii mai vazusem cu o seara inainte, in sala de mese de la cabana. Eram convinsi ca sunt tot acolo – ce sa caute ei pe creasta? Cine si-ar fi imaginat ca se vor aventura pe un traseu de 7-8 ore? Noi, nu.

Ne dam binete – ca asa se face pe munte – si ne asezam si noi pe o piatra. Intram in vorba. „Ati plecat devreme?” –  „Ehehe... Nu prea devreme, doar pe la 6”, spune unul dintre ei. „Dar pushtiul asta a fost mai incet...”, si arata catre un om cu putinul par ramas in cap albit complet. Privirile noastre intreaba multe. Un raspuns vine de la sine: „Pai, el e cel mai tanar dintre noi. Are doar 63 de ani”. Zambim.

O bucatica de glucoza, fiecare. Si cate o jumatate de lamaie. Ne mai revenim acum si noi, dupa urcusul alert. Ii intreb: „Mergeti de mult pe munte?”. Ei rad. Apoi: „Este prima oara!” – „Suntem trei tineri pensionari si pana acum nu am prea avut timp de munte.” – „Dar ce-am zis? Ce naiba sa facem acasa? Sa asteptam moartea in pat, ca blegii?” – „Pe munte o sa ne gaseasca mai greu! Ca ea ne cauta pe-acasa! Hi,hi,hi.” – „Asa ca ne-am zis: hai mai bine sa facem ce n-am mai facut. Am citit mult, ne-am documentat, ne-am cumparat echipament ca la carte si am plecat...”

Ce sa mai zici?! Ne despartim si o luam inainte, dupa ce ii salutam cu si mai mult respect. Jos, la lac, asteptam si restul grupului nostru sa mancam. S-au intalnit si ei cu tinerii pensionari. Pana sa ne terminam noi masa, cei trei au trecut deja pe langa noi si se angajeaza temeinic, gospodareste, in urcus. Ii ajungem si ii depasim din nou, putin mai tarziu. Dupa ce trecem de Shaua Scara ne angajam in coborashul (parca fara) final spre cabana Negoiu.

Pe seara, in sala de mese, dupa ce deja terminasem ciorba, cine intra in cabana cu zambete pana la urechi? Nici atunci, cu multi ani in urma, cand eu inca mai eram la liceu, nu as fi putut spune ca sunt trei batrani...